Toate episoadele precedente aici

Diagnosticul prenatal

Strâns legată de problema avortului este problema diagnosticului prenatal, adică a procedurilor diagnostice care permit a verifica dacă un copil nenăscut suferă de o malformație sau de un handicap genetic sau de orice altă problemă de sănătate.

Actul de screening al unui copil nenăscut pentru eventuale deficiențe nu este, în sine, un act imoral. În schimb, moralitatea sa depinde de intenția cu care este efectuat.

În cazul în care intenția este de a examina copilul pentru a detecta problemele de sănătate care pot fi supuse unui tratament curativ chiar înainte de nașterea sa, practica nu este reprobabilă, cu condiția să nu creeze mai multe riscuri pentru sănătate decât cele pe care le evită. În astfel de cazuri, trebuie totuși remarcat faptul că procedurile de diagnostic prenatal sunt foarte invazive, și pot determina ele însele riscuri pentru sănătatea mamei și a copilului.

În schimb, ar fi reprobabil ca scopul acestor proceduri diagnostice să fie pura satisfacere a unei curiozități nesănătoase. Iar dacă intenția de bază este de a avorta copilul în cazul în care se constată că nu corespunde dorințelor părinților, atunci utilizarea diagnosticului prenatal este transformată într-un simplu instrument de selecție, verdictul moral aplicabil în acest caz fiind același ca și pentru actul avortului în sine.

„Nașterea nejustificată”

În mai multe țări, instanțele de judecată au admis cererile de despăgubire formulate de părinții copiilor cu handicap, care susțin că ar fi recurs la avort dacă ar fi știut că copilul lor suferea de un handicap. Aceste cereri au fost făcute împotriva medicilor, care au fost acuzați de malpraxis medical, și anume de a nu fi descoperit un handicap pe care, în conformitate cu stadiul actual al tehnicii, ei ar fi fost capabili să îl identifice.

În timp ce aceste adjudecări, denumite „naștere nejustificată” de experții în drept, au provocat scandal și consternare când au avut loc prima dată, între timp, acestea par să fi devenit o practică normală în mai multe țări. Acestea constituie un fenomen profund îngrijorător, atât în ceea ce privește presupozițiile care stau la baza lor, cât și în privința consecințelor lor practice.

Pentru a pronunța despăgubiri într-un caz de „naștere nejustificată”, un judecător trebuie să accepte următoarele presupuneri:

• că legea prevede o îndreptățire de a avorta copiii care suferă de un handicap (mai degrabă decât doar tolerează această practică lamentabilă);
• că, în conformitate cu voința ambelor părți contractuale (anume, medicul și femeia gravidă), scopul serviciilor de diagnostic efectuate de medic a fost screeningul fătului în vederea depistării unor deficiențe pentru care nu este accesibil nici un tratament curativ prenatal (și, astfel, a servit unui scop de selecție);
• că un astfel de contract (care, de fapt, prevede uciderea unei terțe persoane) nu este contrar moralității publice.

Posibilitatea de a obține o compensație financiară pentru o „ocazie pierdută de a ucide o altă persoană” nu este doar un indicator înfricoșător al decăderii morale, ci are, de asemenea, implicații practice. Pentru a evita acuzațiile de malpraxis, medicii vor avea tendința de a consilia prea des că un copil nenăscut prezintă un risc de a avea handicap. Foarte frecvent, un astfel de verdict se referă la o posibilitate, și nu o certitudine – iar disponibilitatea screeningului genetic va deschide o nouă cutie a Pandorei, cu diverse temeri legate de starea de sănătate. Într-adevăr, pare probabil ca, având în vedere lărgirea cunoștințelor cu privire la predispozițiile genetice, un medic să nu poată aproape niciodată să afirme că un copil nu prezintă o predispoziție sau alta.

„Viața nejustificată”

În unele jurisdicții, instanțele de judecată au admis chiar cererile de despăgubire pentru „viață nejustificată”[1]. Astfel de reclamații sunt aduse în numele copiilor cu handicap, al căror handicap nu a fost descoperit de un medic ca urmare a neglijenței. Deși în astfel de cazuri, neglijența medicului nu a cauzat afecțiunea copilului (mai degrabă a împiedicat părinții să decidă a ucide copilul), el este totuși considerat responsabil pentru starea copilului, ipoteza fiind că copilul, dacă ar fi fost solicitat, ar fi preferat să fie avortat, mai degrabă decât să fie născut cu un handicap.

Selecția sexului și genicidul

O utilizare mai îngrozitoare a diagnosticului prenatal este „sexualizarea socială”, respectiv continuarea sarcinii este supusă condiției ca acel copil să aibă sexul dorit. Practica pare să fie destul de răspândită în Asia, unde a condus la dezechilibre uriașe de gen, cu un deficit raportat de 30 de milioane de fete în China și încă 20 de milioane în India.

După cum se pare, avortul, care este adesea numit un „drept al femeilor”, este deosebit de dăunător pentru copiii de sex feminin. În cele din urmă, însă, practica de selecție a sexului este și în detrimentul băieților, având în vedere că, la vârsta adultă, acestora le va fi dificil să își găsească o soție. Experții în științe politice se tem că numărul mare de „tineri furioși”, care nu au nicio speranță de a întemeia o familie, ar putea deveni o amenințare serioasă pentru pacea mondială. Însă chiar și în UE, „sexualizarea socială” pare a fi o practică, chiar dacă, datorită dorinței multor cupluri de a avea un echilibru între fii și fiice, dezechilibrele de gen pe care le generează sunt mai puțin extreme.

Situația juridică actuală

Până în prezent, diagnosticul prenatal nu a făcut obiectul niciunei reglementări la nivel internațional. La nivel național, furnizarea unor astfel de servicii este, de obicei, supusă prevederilor legislative generale care reglementează exercitarea profesiei medicale. Nu cunoaștem nicio țară care să fi restricționat accesul la diagnostic prenatal, chiar dacă practica a ajuns, în ultimul timp, să fie criticată.

Abordări legislative posibile

Având în vedere considerațiile precedente, devine clar că diagnosticele prenatale nu sunt aproape niciodată utilizate într-un mod benefic pentru copilul care este supus acestora. Practica este, în majoritatea cazurilor, un atac direct, atât asupra demnității, cât și asupra vieții copilului.

Prin urmare, este o necesitate impusă de justiție aceea de a restricționa în mod eficient practica diagnosticului prenatal la cazurile în care aceasta contribuie în mod demonstrabil la sănătatea și bunăstarea copilului nenăscut.

Având în vedere că diagnosticul prenatal este adesea folosit pentru a pregăti un avort, o interdicție generală a avortului, dacă este aplicată în mod corespunzător, va fi, probabil, cel mai bun mod de eradicare a practicii lamentabile a selecției prenatale. În plus, diagnosticul prenatal ar trebui interzis în mod explicit, cu excepția cazului în care servește, demonstrabil, scopului de identificare a unor probleme de sănătate pentru care sunt disponibile tratamente curative înainte sau imediat după naștere.

În domeniul dreptului contractual, pare necesar să se clarifice faptul că acele contracte care au ca scop uciderea unei terțe persoane (de exemplu, contractele care stabilesc un angajament de a efectua un avort) sau pregătirea uciderii unei terțe persoane (de exemplu, un contract de diagnostic prenatal) trebuie să fie considerate nule pe motive de imoralitate (ob turpem vel iniustam causam) și, prin urmare, neaplicabile.

________

[1] Prima decizie de acest fel în Europa a fost ce în cauza „Perruche” în care Curtea de casație franceză a acordat compensații pentru „viață nejustifictă” unui reclamant care, din cauza faptului că mama sa fusese grav bolnavă și nediagnosticată în timpul sarcinii, se născuse cu un handicap grav.

– va urma –

Autor: Provita București, sursa aici